Divorțul implică nu doar separarea emoțională a soților, ci și împărțirea bunurilor acumulate în timpul căsătoriei. Totuși, nu toate bunurile se împart la încetarea căsătoriei. Conform legislației române, există anumite categorii de bunuri care rămân exclusiv ale unui soț și nu intră în comunitatea de bunuri, fiind astfel exceptate de la partajul în cazul divorțului.
Legislația privind distribuirea bunurilor în caz de divorț se bazează în principal pe prevederile Codului Civil, în special cele legate de regimurile matrimoniale, efectele divorțului și partajul. În absența unei convenții matrimoniale, în România se aplică regimul comunității legale. Acest regim presupune că bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei devin, de regulă, bunuri comune.
Bunurile dobândite de unul dintre soți înainte de căsătorie rămân în proprietatea exclusivă a acestuia. De exemplu, un apartament cumpărat de un soț înainte de căsătorie nu va fi împărțit la divorț, ci va rămâne proprietatea exclusivă a acelui soț. Această prevedere asigură că bunurile dobândite înainte de căsătorie nu sunt afectate de regimul matrimonial.
În timpul căsătoriei, bunurile dobândite prin moștenire, legat sau donație sunt considerate bunuri proprii, cu excepția cazului în care donatorul specifică în mod explicit că acestea trebuie să fie comune. Astfel, dacă unul dintre soți moștenește o casă de la părinți în timpul căsătoriei, acea casă va rămâne bunul său propriu, cu excepția situației în care se prevede altfel prin actul de moștenire.
Bunurile de uz personal, precum hainele, bijuteriile și alte obiecte destinate uzului exclusiv al unui soț, nu se împart la divorț. Aceste bunuri rămân proprietatea exclusivă a soțului care le folosește. De asemenea, bunurile destinate exercitării profesiei, cum ar fi instrumentele medicale ale unui medic sau echipamentele fotografice ale unui fotograf, rămân proprietatea exclusivă a soțului profesionist, dacă nu fac parte dintr-un fond de comerț comun.
Drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală, cum ar fi drepturile asupra operelor literare, artistice sau științifice create de unul dintre soți, sunt considerate bunuri proprii. De asemenea, bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, cum ar fi manuscrise, schițe artistice sau proiecte de invenții, sunt considerate bunuri proprii și nu se împart la divorț.
Indemnizațiile de asigurare și despăgubirile pentru prejudicii personale sunt considerate compensații pentru daune personale și rămân bunuri proprii. Bunurile achiziționate în locul unor bunuri proprii și veniturile generate de acestea, cum ar fi chiria obținută dintr-un apartament moștenit, rămân, de asemenea, bunuri proprii.
Soții au posibilitatea de a încheia o convenție matrimonială prin care să specifice anumite bunuri ca fiind proprii, chiar dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei. Această convenție poate fi încheiată înainte de căsătorie sau în timpul acesteia și poate stipula că anumite economii sau investiții rămân bunuri proprii, protejând astfel patrimoniul personal al fiecărui soț.
De asemenea, unele tipuri de beneficii sociale, cum ar fi indemnizațiile pentru incapacitate de muncă și ajutoarele sociale personale, sunt considerate drepturi personale și nu se împart la divorț.
Determinarea bunurilor care nu se împart la divorț poate fi un proces complex, care necesită adesea intervenția unui avocat specializat în dreptul familiei. În practică, provocările includ dificultatea de a proba caracterul propriu al anumitor bunuri, disputele legate de contribuția fiecărui soț la dobândirea sau îmbunătățirea unor bunuri proprii și complexitatea evaluării și împărțirii bunurilor în cazul regimurilor matrimoniale convenționale.
În cazul în care există dispute cu privire la caracterul propriu sau comun al anumitor bunuri, instanța de judecată poate fi sesizată să se pronunțe. În astfel de situații, sarcina probei revine, de regulă, soțului care susține caracterul propriu al bunului respectiv.
Citește cât costă un divorț la tribunal?